17 feb. 2011

Autocritica


Trăim într-o epocă sinistră. Hazlie, dacă eşti masochist sau ai umorul mai negru decât cerul gurii lu’ Vanghelie, dar în mare sinistră. Blogul este expresia supremă a acestei epoci, o invenţie jenantă prin care se pot exprima semipublic oameni care nu au nimic de zis.

În ziua de azi, omu’ scrie mai mult decat citeşte şi 3 din 4 oameni se cred artişti, da’ artişti compleţi, ca Leonardo, nu vrăjeală; în mintea lor lejeră ei cred ca pot scrie poezii, picta, cânta şi toate cele până la împletit coşuri din nuiele subacvatic de talentaţi ce sunt. Oamenii ăştia fac bloguri; şi nu numai ei. Mai sunt şi alte categorii, de la proasta care vorbeşte mult şi ţine blog despre viaţa ei complet comună şi este citită de 3 fraieri care vor sa i-o tragă şi 4 proaste de rang inferior care vor să o imite până la luzăru cu ochelari care pe internet a descoperit sensul vieţii dar in viaţa reală îi scuipă lumea in senvişul pregătit pachet de mă-sa cât se duce pe la baie. Toţi ăştia au ceva în comun: se cred speciali; şi nu speciali ca cerşetorul ăla de la metrou cu un picior invizibil, ci speciali ca Neo, şi simt că este datoria lor civică sa ne insulte corneea şi lobii parietali (mamă câtă biologie ştiu) cu excrementele lor cerebrale. Handicapabili. Nu eşti poet daca ai publicat o poezie la ziarul şcolii, pentru că e o maculatură de rahat pe care nu dă nimeni doi bani; nu eşti pictor pentru că a zis mă-ta ca desenezi frumos, maică-ta te minte să te simţi bine şi nu eşti următorul Elvis dacă torturezi o chitară in faţa prietenilor tăi şi ei spun că sună “super”. Prietenii tăi sunt la fel de proşti ca tine.
“A gândi înainte de a vorbi e ca a te şterge la cur inainte de a te căca”
Eu dau vina pe sistemul de învăţământ care le bagă între urechi de mici ideea că sunt unici şi speciali, capabili de lucruri măreţe. FALS. Dacă aş fi profesor aş incepe fiecare lecţie cu monologul următor: “Dragi copii, şi spun dragi pentru a vă da un sentiment de siguranţă emoţională, pentru că v-aş strânge de gât pe toţi şi aş plânge de fericire in timp ce o fac, vă rog să vă uitaţi la elevii din jurul vostru. La prima vedere vi s-ar părea ca sunteţi diferiţi unul de altul, dar nu este aşa. Sunteţi variaţii pe aceiaşi temă cu o altă meclă, şi este o şansă mai mare sa imi iasă mie acum ficatul pe cur şi să facă un dans interpretativ decât ca vre-unul din voi sa facă sau să zică ceva interesant sau inteligent pe parcursul intregilor voastre vieţi mizeabile, scurte şi lipsite de conţinut.” Uneori adevărul doare.
Şi totuşi, cu toate cele spuse mai sus, de ce totuşi m-am apucat eu să-mi fac blog? Mă cred mai special decât restul oamenilor care se cred speciali ? De ce aş face ceva de care fac mişto ?
Raspunsul e simplu, şi aici am să citez o  prietena de`a mea: “eşti ipocrit”. Da, sunt, şi am şi un ego de hranit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu