12 dec. 2015

Despre povesti

Orice poveste incepe cu „a fost odata” si se termina, preferabil cu „si-au trait fericiti pana la adanci

batraneti”. Povestile pe care le auzi cand esti copil. Alea trebuie sa fie cu happy end. Stiti voi, alea cu zane si printi calari pe cai albi care salveaza printese, inving personajul negativ cu o lovitura de palos si domnesc in tari de basm cu inorogi si veverite vorbitoare. Acolo treaba-i oabla, binele invinge! Probabil pentru a nu demoraliza copiii. Cred. Cinstit ar fi sa le fie spus adevarul. Binele nu e niciodata bine pe de-a-ntregul si nici raul nu e numai rau. Albul si negrul sunt in fapt o imensitate de griuri, care intrepatrunse leaga povestile la un loc si spun ceva. Ceva cu morala, ceva cu talc, ceva din care se presupune ca ar trebui sa invatam. Si astea sunt cele scrise. Pentru ca mai apoi urmeaza povestile fiecaruia. Daca stai si te gandesti nu exista poveste mai buna decat aia traita si nescrisa. Amintiri. Franturi de timp impartite cu altii. Sau doar cu tine. Istorii traite si nestiute. Instantanee din viata, inchise undeva in fiecare, pe care ni le vom reaminti peste ani. Vei fi atunci ce iti doresti sa fii acum? Esti acum ce ti-ai dorit canda sa fii? Cineva imi trimisese zilele trecute un articol in care niste savanti demonstrasera ca cel putin teoretic, calatoria in timp este posibila. Si ma gandesc, daca ar fi sa fie, ne-am intoarce inapoi pentru a ne povesti noua, povestea noastra? Ne-am da sfaturi, ne-am spune ce anume am gresit si cum ar fi trebuit sa fi facut? Si noi, cei tineri, cei la care ne-am intors, am accepta o astfel de „istorie prefabricata” a noastra? Am crede ca stim mai bine decat noi insine, am spune ca „aia a fost povestea ta mai hodorogule, ce treaba am eu cu tine?”. Desi eu, sunt tu, peste ceva ani. Si tu esti eu la varsta la care inca mai credeam in povesti!

 Dar astea sunt povesti... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu