10 dec. 2015

In colt



Sunt zile in care vrei sa simti. Sunt zile in care simti, dar ai vrea sa nu. Sunt zile in care trebuie sa fii
fericit, zile in care trebuie sa fii mandru, zile in care trebuie sa fii trist. In ziua dezastrului #colectiv unui bun prieten i s-a nascut primul copil. Si fix pe holurile Municipalului, printre atatia oameni indurerati, devastati, isi traia bucuria. Si, te gandesti, e oare gresit sa mori de fericire cand langa tine oamenii mor, la propriu? Oamenii sunt fiinte gregare, sociale. Gasim securitate si liniste in multime. Si tindem sa ne conformam starii generale, ne bucuram in grup si plangem impreuna. Asa e lumea. Si mai apoi sunt acele zile in care realizezi ca nu poti sa fii asa. Asa cum ar vrea ei. Nu vrei sa poti, simti altfel. Sentimentul de instrainare e grozav, dar cel mai nemernic e cand te simti singur intro multime din care pana mai ieri, intrun fel sau altul, faceai parte. O fi criza de identitate, o fi nebunie,o fi alint prostesc, nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Stiu ca sunt zile in care vrei sa alergi ca un nebun pana la capatul curcubeului si zile in care ai vrea sa te tarasti in cel mai intunecat colt si sa ramai acolo. Sa nu auzi, sa nu vezi, sa nu simti. Sa nu gandesti. Asta e partea proasta, ganditul uneori ucide. Pe interior. Poti sa le spui celorlalti orice, poti sa fii oricine, poti pretinde ca albastrul e roz si ca vrabiile inoata bras. Dar nu te poti minti pe tine. Tu stii. Si cui sa-i spui? Si de ce ai spune? Mai ales cand nici tu nu stii exact ce e de spus. Si zilele trec. Si se transforma in saptamani si saptamanile in luni si lunile in ani. Si esti tot acolo, in colt.

Pe urmă… îşi spuse singur prinţul Andrei, eu nu ştiu ce va fi până la urmă, nu vreau să ştiu şi nici nu pot şti, dar dacă vreau lucrul acesta, dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei, eu nu sunt vinovat că vreau asta, că nu vreau decât asta, că numai pentru asta trăiesc. Da! Numai pentru asta! Nu voi destăinui nimănui niciodată lucrul acesta, dar, Doamne, ce pot să fac, dacă nu-⁠mi este nimic mai drag pe lume decât gloria, dragostea mulţimilor. Moartea, rănile, pierderea familiei, nimic nu mi se pare prea înspăimântător, şi oricât de scumpi şi de dragi mi-⁠ar fi mulţi oameni… oricât de groaznic şi de nefiresc s-⁠ar părea, pe toţi i-⁠aş da pe loc pentru o clipă de glorie, de triumf asupra oamenilor, de dragoste faţă de mine a celor mulţi, pe care nu-⁠i cunosc şi nici nu-⁠i voi cunoaşte vreodată”.
Lev Tolstoi - Razboi si Pace 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu