30 mai 2016

Malena mea!

Am vazut de curand filmul. Îmi fusese recomandat de catre cineva acum o vreme dar din lipsă de timp și stare am tot amânat. Traba e că-l mai văzusem cândva! Fără să-l fi văzut! În sensul că, în copilărie, exact ca în film am avut și eu Malena mea. Bun, sunt convins ca fiecare puști de 14 ani are una, dar a mea era specială! Întindea rufele pe balcon fără sutien... Și nu era ea chiar Monica Bellucci dar pentru mine era cea mai mișto femeie evăr! 
Aveam 14 ani, mă pregăteam pentru admiterea la liceu. Așa era atunci, dădeai examen. Română si Matematică. Încercam să intru la cel mai bun liceu din oraș, Eminescu. Șmecherie maximă! Făceam pregătire, meditații, cum se numeau atunci. Și după rezultatele școlere ai mei ar fi avut puține motive să se îndoiască de capacitatea mea de a reuși la acel liceu. Nu mai țin minte exact ce profil îmi alesesem, dar era concurență. Gen doi pe loc. În fine, examenul era pe undeva prin iulie, după Bac. Copil cuminte, conștiincios, învățam cu șârg să-mi fac parinții fericiți. Serios, am învățat! 
Până în acea zi călduroasă în care am decis că ar fi o idee bună să învăț pe balcon. Era răcoare. Și liniște. În tot orașul nu existau 100 de mașini. Uatevăr, citind eu despre teoreme și postulate vis-a-vis mi s-au deschis Portile Raiului! Sub forma unei doamne. Mă, nu era nici prea slabă, nici prea frumoasă, avea chiloți tetra, oarecum albi și par la subraț. Venus din Urbino, ce mai... Fără baldachin sau cățel. 
Bucăți de placaj acopereau locurile unde ar fi trebuit sa fie geamul acela semi-transparent, verde sau maron. Apărătoare balcoanelor comuniste, îl știți cu toții! Ei, noi aveam placaj, gaurit. Una dintre găuri dădea fix înspre Paradis. Și paradisul spăla frecvent. Nu cred să fi ratat vreo spălare. Îi știam rufele pe de rost! Știam până și locurile în care aranja acele rufe pe culme. Frumos era când ajungea la marginile sforii, era mai înalt locul și trebuia să se întindă. Nu știam eu ce și cum, dar asociam cumva acea mișcare cu niște chestii extrem de senzuale, văzute prin ”Infractoarea”. Cei de vârsta mea vor ști ce-i aia. Asociam atât de mult încât ajunsesem la performanțe neegalate nici până în zilele noastre. În fine, matematica, geometria, comentariile (literare) și toate chestiile pentru care mă pregăteam căzuseră pe locul 3. Spre 4-5! Astfel că primul examen major din viață l-am picat cu brio. Cu atât brio încât la matematica am reușit, atenție, 1.25. Exact, un punct din oficiu și 25 de sutimi pentru că mi-am scris corect numele pe foaia de examen. Tragedie. Atunci am aflat prima dată că femeia te duce la sapă de lemn! De înțeles, n-am înțeles niciodată! 
Malena mea. Niciodata n-am știut cum o cheamă. Mă întreb dacă și acum mai întinde rufele așa cum o făcea atunci. Sau dacă mai trăiește...

28 mai 2016

Pușcăria

Când tăcerea evită răspunsul și nimicul devine mortar, te scufunzi în negare și incepi să zidești.
Visele de ieri sunt astăzi cancioc și mistrie. Îți ridici pușcărie! Rotundă și mare cât tot ce n-a fost.
Dorințele sunt turnuri de veghe. Amintirile, torționari de serviciu...
Chiar dacă doare, cât doare știi numai tu. Nu ai nevoie de milă. Niciun ajutor! Durerea curață. Vindecă!
N-o să mori. Cel puțin nu aici. Nu acum.  
Liniște. Totul e diluat. Când ai uitat pentru ce ai intrat, ai scăpat.
N-o darâma! Nimic nu e veșnic deși așa spunem toți. Ea va rămâne acolo și te va aștepta.

foto: www.magnumphotos.com

Evoluție

Prinși între lumi, tăiați în jumătați perfecte, probăm suflete desperechiate.
Facem croitorie cu vorbe meșteșugite.
Peticim haine vechi cu placebo. Haștaguri despre orice.
Trecem desculți peste un fel de carbuni stinși. Cândva au fost o văpaie. Sau ni s-a părut?
Dacă ne-ar arde, am mai simți cum era?
Ne mințim cu laicuri. Dar am uitat să mai râdem. Ce bine era când râdeam...
Bem surogat de viață - instant. Pui apă și-i gata! Nu e la fel, dar e de brand!
”Evoluție”. Dramă on-line.
Virtual. Real. Ireal.



foto: www.webcultura.ro

22 mai 2016

Vineri 13

Vineri. Ora 13.
-Domnule, arde tot aici, am sunat de o mie de ori, veniți dracului mai repede că arde tot blocul! Nu mai primisem niciun apel, dar toți spun așa...
- Cum vă numiți și adresa la care s-a produs incendiul?
- Haideți mă fraților, stăm la povești?! Hai odată că ardem ca șobolanii aici!
Pereții ardeau. În hol, lângă cuier câteva perechi de încălțări aranjate ordonat. ”Păcat de ele, o să le strice apa!” Da, îți trec și astfel de gânduri prin minte...
”Gata liniile? Nu spargeți gemurile că se aprinde mai rău! S-a scos curentul? Nu da drumul până nu confirmă ăia de la Renel!”. GIS-ul era agitat, dar el era agitat mereu.
Uitase masca la unitate și o casca prea mare (de împrumut) îl tot lovea in ceafă. N-a îndraznit să intre până in baie, dar era convins că apucaseră să iasă toți. Oricum nu vedea nimic, fumul și lacrimile îl orbiseră.
- 48-88 de la Codru 1 pentru Codru, recepție! Nimic...
Ledul era stins, luase stația descărcată.
Afară o femeie și fiul ei, se țineau de mâini. Brațele erau albe, cateva bășici supurau dar nu simțeau nimic. Un miros dulceag îi inconjura. Nu voiau să urce in Ambulanță. ”Intra țiganii în casă și-mi iau tot! Nu plec!”. Pierduse tot...
”Psst, a apărut Scripcaru!”. Militar de școală veche, nu admitea altceva decât ce era scris în Regulament.
- Unde ți-e mă capela?
- Permiteți să raportez, cred că am uitat-o la dispecerat! Mințea, o dăduse cuiva când luase casca și nu reținuse cui. N-a mai gasit-o niciodata.
- Pune mă ceva pe cap, că se uită lumea la noi!
- Am înțeles!
Întradevăr, lumea se uita. Deja se terminase, mai era doar abur si apă murdară. Se udase la picioare, abia acum a realizat că plecase in pantofi. Dacă ar fi vazut Scripcaru...
A doua zi a plecat în concediu. Pe drum o pereche de ochi îl țintuiau. Mai târziu va afla că fuseseră și ei acolo dar asta e o altă poveste...

20 mai 2016

Dintr-o alta lume. I

Se trezise devreme, încă nu se luminase. Nu bătea pic de vânt, azi era de treabă! Ochise locul ala de ceva
timp, acolo tragea, era loc nădit. Așa că n-a dormit. Și la patru era deja ”pe linie”! Așa sunt numite străzile acolo, linii coborând spre gârlă. Nu era nicio lumină și atunci a realizat, trebuia să treacă pe lânga cimintir (cimitir)! Sau să meargă pe digul nou, dar acolo erau câinii proprietarului bălții mici. Erau mulți și copiii spuneau că ar fi mâncat un om, acum câțiva ani. Pâna și lui Țuțu îi era teamă să treacă pe acolo și lui nu era niciodată teamă fără rost. ”Ce se poate întâmpla? Sunt doar morminte, cruci și bălării, ai trecut pe aici de o mie de ori, nu ai de ce să te temi!”. Ajuns în vale s-a mai oprit puțin. Încă era în dubiu... Poate că dormeau și câinii ăia... Ar fi înjurat, dar era atât de liniste încât îti era teama să respiri. ”Merg pe lângă cimintir, fie ce-o fi, sigur se trezește altul și pierd locul!”.
În colțul străzii erau trei duzi bărâni. Acolo a stat la povești mai târziu, acum sunt doar decor. Șuierau! Și parcă se mai auzea ceva, o șoaptă, un vaiet, o părere... Se lipise de pom. Lângă poarta cimintirului, pe un cadru metalic scârțâia clopotul. Începuse vântul! Profilul crucilor, tremurat de lumânările de la baza, juca pe gardul din deal... O bătrână își plangea morții. E înfiorat și acum de bocitoare, atunci încetase să respire! Paralizat, privea jocul umbrelor pe gard. Voia să plece, să fugă, să scape, nu se putea mișca. Și apoi lumina aia de deasupra mormântului. Carbuni încinși dansau în jurul crucii. ”Cui m-ai lăsat Marineeee, cui m-ai lăsat, că tare-i greu fără tineeee, măi Marine, măi!”. Aude și acum acea voce. Într-un final a fugit. N-a uitat.



19 mai 2016

356

A trecut un an. 356 de zile.
356 de zile în care am pierdut, am găsit, am înțeles și apoi am înțeles iar că nu înțelesesem nimic.
356 de zile în care am căutat fără să știu și când am știut, deja trecusem pe lângă.
356 de zile în care am știut să fiu. Nu știam cum mai sunt, dar am fost așa cum am crezut că trebuie să fiu. De fapt contează că am fost. Că sunt.
356 de zile în care am cunoscut oameni frumoși. Pe unii i-am ascuns. Pe alții i-am expus. Și-am și rănit, cu știință sau fără știință, mereu convins că fac ceea ce trebuie. Pentru mine. Căci fost despre mine.
356 de zile în care am fost furios, am urât, m-am luptat. Și da, e adevărat, într-un război nu câștigă nimeni, niciodată. Există învingător și învins, dar ambii au pierdut.
356 de zile în care am iubit. Iar forma de trecut e doar constrângere gramaticală.
356 de zile în care am refăcut un puzzle invers, de la interior spre exterior, exteriorul fiind voi.
356 de zile în care m-am adunat, m-am reclădit și am urcat, cu ajutorul câtorva. M-am urcat peste alții petru a mă găsi pe mine. Imi pare rău, dar a fost despre mine. Am fost egoist, știu, dar piesele alea împrăștiate erau doar ale mele. Iar cei ce mi-au servit drept liant vor rămâne mereu în mine, sunt parte din ceea ce sunt eu. Iar eu îmi aparțin mie. Unii sunt bogați doar când se au pe ei. Eu mă am.