20 mai 2016

Dintr-o alta lume. I

Se trezise devreme, încă nu se luminase. Nu bătea pic de vânt, azi era de treabă! Ochise locul ala de ceva
timp, acolo tragea, era loc nădit. Așa că n-a dormit. Și la patru era deja ”pe linie”! Așa sunt numite străzile acolo, linii coborând spre gârlă. Nu era nicio lumină și atunci a realizat, trebuia să treacă pe lânga cimintir (cimitir)! Sau să meargă pe digul nou, dar acolo erau câinii proprietarului bălții mici. Erau mulți și copiii spuneau că ar fi mâncat un om, acum câțiva ani. Pâna și lui Țuțu îi era teamă să treacă pe acolo și lui nu era niciodată teamă fără rost. ”Ce se poate întâmpla? Sunt doar morminte, cruci și bălării, ai trecut pe aici de o mie de ori, nu ai de ce să te temi!”. Ajuns în vale s-a mai oprit puțin. Încă era în dubiu... Poate că dormeau și câinii ăia... Ar fi înjurat, dar era atât de liniste încât îti era teama să respiri. ”Merg pe lângă cimintir, fie ce-o fi, sigur se trezește altul și pierd locul!”.
În colțul străzii erau trei duzi bărâni. Acolo a stat la povești mai târziu, acum sunt doar decor. Șuierau! Și parcă se mai auzea ceva, o șoaptă, un vaiet, o părere... Se lipise de pom. Lângă poarta cimintirului, pe un cadru metalic scârțâia clopotul. Începuse vântul! Profilul crucilor, tremurat de lumânările de la baza, juca pe gardul din deal... O bătrână își plangea morții. E înfiorat și acum de bocitoare, atunci încetase să respire! Paralizat, privea jocul umbrelor pe gard. Voia să plece, să fugă, să scape, nu se putea mișca. Și apoi lumina aia de deasupra mormântului. Carbuni încinși dansau în jurul crucii. ”Cui m-ai lăsat Marineeee, cui m-ai lăsat, că tare-i greu fără tineeee, măi Marine, măi!”. Aude și acum acea voce. Într-un final a fugit. N-a uitat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu