25 aug. 2016

Celor ce vor veni

Cânva spuneam ”Dacă vreți să veniți, veniți, dacă vreți să plecați, plecați, dacă vreți să rămâneți, rămâneți”.
Și greșeam. Lăsând ușa deschisă am făcut loc furtunii. Care te ia, te ridică, te învârte, te amețește, te
face să nu mai știi și apoi te doboară. E minciună să spui ”Am căzut în picioare!”. Care picioare? S-au dus...
Și te-ai vrea munte când de fapt ești o gâză în vânt.  De ce ai deschis, când știai că nu e?
Închide ușa aia. Trage zăvorul. Dă drumul câinilor!
Și spune ”Fiți siguri că vreți să veniți! Și siguri că nu va fi prea grea așteptarea desfacerii lacatelor”.
Ispășește-ți păcatele tale. Nu le purta pe-ale altora. Asumă-ți doar partea ta de adevăr.
Cine va vrea, va fi. Cine nu, afara-n furtună! Casa ta, regulile tale!

16 aug. 2016

Știi?

Am privit înăuntrul tău lacrimând. 
Ca pe o ceapă te-am desfăcut, blestemând fiecare foaie, căci fiecare m-a durut.  
Am vrut să-ti aflu esența ta de femeie. E dulce miezul tau, știi?
Da, am vrut să te aflu. În mintea mea te-am compus, te-am distrus, te-am anulat și te-am recompus din nimic. Din vorbe si vise. Mi-am pus scara imaginației peste sufletul tău, încercând să ajung la tine. Dar sufletul e doar o boare, știi? 
E aer, e vânt, e părere. Nu ține o scară, nici măcar una făcută din vorbe.
Am căzut. E adânc înăuntrul tău, știi? 
M-am pierdut pe mine încercând să dau de tine.
Mi-am pierdut poleiala. Sunt gol. Nu mai am nimic. Dar nu mai ustura. Și nu mai blestem. 
M-am speriat, știi?
E furtună și-n tine. Sunt valuri. E teamă. Dar e acasa. În tine, pentru mine, e acasă.
Știi?




14 aug. 2016

Pescar cu vorba

Simt că o pierd. Se scurge printre degetele mele nepricepute. Alunecoasă ca orice anghilă mă frustrează faptul că nu știu de unde s-o apuc.
Îmi e teamă să n-o sufoc în strânsoare. Și îmi e era teama să-i dau spațiu. O simt suferind, în mâna mea e ”un pește pe uscat”.
Dar fără ea m-aș sufoca eu.
E mult să ceri cuiva, scos din mediul său să respire normal. Prea mult?
Doar pentru că tu îti dorești ca un pește sa devină pasăre. Sau piatră pe care să ridici. E greu. Fiecare ființă este, vorba învățatului bulgar, fix ceea ce este și nimic mai mult.
E ușor să pretinzi. Și mai ușor e să vrei. ”Mi-ar placea asta!”. Atât de simplu e.
Să știi ce, cum, când și mai ales de ce, asta-i partea grea.
Să-ți fie teamă de peștele care nu vrea să scape.
Să împletești frânghii de ancoră din îndoieli.
Să ai o plasă facută din vorbe cu ochiuri largi cât un ”voi face tot posibilul” spus și necrezut. Și atât.
Pescuiesc momind cu nimic.
Sunt eu, apa și tu.
Ești aici fără să fi fost vreodată. Te am fără să te am.
Apoi îmi privesc mâinile. Sunt goale, la fel de nepricepute. Și arunc din nou plasa de vorbe...