14 aug. 2016

Pescar cu vorba

Simt că o pierd. Se scurge printre degetele mele nepricepute. Alunecoasă ca orice anghilă mă frustrează faptul că nu știu de unde s-o apuc.
Îmi e teamă să n-o sufoc în strânsoare. Și îmi e era teama să-i dau spațiu. O simt suferind, în mâna mea e ”un pește pe uscat”.
Dar fără ea m-aș sufoca eu.
E mult să ceri cuiva, scos din mediul său să respire normal. Prea mult?
Doar pentru că tu îti dorești ca un pește sa devină pasăre. Sau piatră pe care să ridici. E greu. Fiecare ființă este, vorba învățatului bulgar, fix ceea ce este și nimic mai mult.
E ușor să pretinzi. Și mai ușor e să vrei. ”Mi-ar placea asta!”. Atât de simplu e.
Să știi ce, cum, când și mai ales de ce, asta-i partea grea.
Să-ți fie teamă de peștele care nu vrea să scape.
Să împletești frânghii de ancoră din îndoieli.
Să ai o plasă facută din vorbe cu ochiuri largi cât un ”voi face tot posibilul” spus și necrezut. Și atât.
Pescuiesc momind cu nimic.
Sunt eu, apa și tu.
Ești aici fără să fi fost vreodată. Te am fără să te am.
Apoi îmi privesc mâinile. Sunt goale, la fel de nepricepute. Și arunc din nou plasa de vorbe...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu